Mi-am terminat treaba pe ziua de azi. A fost o zi de birou, cu diverse sarcini unele mai complexe, altele ușoare. Mă ridic ușor înțepenită, lucrez cu pomodoro, dar fiind prinsă de context, i-am dat skip, așa că ultimele 2 ore nu m-am ridicat de pe scaun. Încerc să-mi întind fiecare fibră musculară pentru a mă relaxa, iar nevoia de spațiu larg îmi îndreaptă pașii către fereastră. Îmi doresc doar să privesc în gol, să-mi relaxez puțin vederea.
Afară plouă de câteva zile, atmosferă tipică de toamnă. Athos, fericit că în sfârșit m-am ridicat de pe scaun se ridică din cuibul lui și fuge repede să-și ia kongul, jucăria preferata, de fapt singura pe care nu reușește să o distrugă în primele 5 minute. Vine dând din coada energic cu fățuca lui drăgălașă care vrea să spună: “Am fost cuminte, acum te joci cu mine?” Mă aplec, îl mângâi și ne hârâim puțin. E fericit. În 5 minute mi-am luat doza de dopamină și oxitocină, așa că nivelul stării mele de bine a crescut considerabil. Sunt pregătită.
Mă îndrept către bucătărie, e ora la care de regulă mănânc ultima masă. Da, un fasting mai ușor. E modul meu prin care mă redresez sau reechilibrez. Mi-am făcut un meniu pe săptămâna asta ceva mai riguros, pentru că am zile de “office” și pare a fi mai ușor. Vreau să fac mazăre cu niște cartofi dulci și pui halloumi la fryer, numai bună și pentru soțul meu. Mă pregătesc.
Telefonul vibrează, pe ecran apar două mesaje. În mintea mea se dă bătălia între a citi mesajele sau a începe să prepar mâncarea. Începe jocul din mintea mea:
“Așteaptă, ai terminat tot ce ți-ai propus pentru azi!”
Dar în același timp: “și dacă e vorba de ceva important”
“Ai terminat azi!”
“ Hai lasă, sigur nu e ceva provocator!”
“De unde știi că nu e contractul acela pe care-l aștepți de ceva timp?”
Cedez!
Îmi iau telefonul și citesc emailul. Nu e contractul, dar mă roagă să rezolv o situație ce a apărut în ultimul moment. Oftez, răspund că mă apuc imediat.
Și fastingul meu? Simt o senzație de foame, parcă aș mânca ceva. Mintea îmi transmite subtil, recompensă! Deschid frigiderul și mă arunc pe bucata de prăjitură pe care mi-am propus să o mănânc mâine dimineață. O merit, mi-am terminat treaba pe azi și mă apuc de ceva suplimentar. O devorez. Mi-e ciudă că am făcut asta. De mâine îmi voi controla impulsul.
Am rezolv situația neprevăzută, apuc să fac și mazăre, dar ceva din mine îmi tot spune: “Ai comis-o și azi!”
Azi am învățat să aștept un moment, să mă opresc, să respir, să aștept și doar apoi să decid. Ce ți-am povestit mai sus era reacția mea acum 4-5 ani. Când aproape orice mă deturna de la planul meu, pentru că nu știam să aștept.
Așteptarea este condimentul secret al unei relații sănătoase cu mâncarea.
Azi, chiar că trăim într-o lume a „instantului”: mâncare în 5 minute, răspunsuri în 3 secunde, satisfacție imediată, iar ceea ce lipsește adesea între poftă și înghițitură este așteptarea.
Da, știu că sună aproape ironic într-o cultură care premiază “repede și mult”.
În stilul de viață echilibrat, așteptarea e o superputere. Practic, este momentul ăla mic, aparent banal, în care îți faci timp să îți întrebi corpul: „Mi-e foame sau mi-e dor de ceva?”
Când îți antrenezi această super abilitate înveți să aștepți:
- îi oferi creierului timp să traducă emoția în limbajul corect: „poftă” nu înseamnă mereu „nevoie”;
- îți antrenezi autocontrolul, mușchiul mental care te ajută să-ți gestionezi impulsurile în toate domeniile vieții;
- reduci comportamentele compulsive, pentru că înveți să creezi spațiu între emoție și acțiune.
Cum arată asta în practică reală:
- înainte să deschizi frigiderul, respiră, bea un pahar cu apă. Apoi întreabă-te: Ce a declanșat pofta? Oboseala? Plictiseala? Tristețea? Urgența?
- dacă foamea persistă după acel mic „moment de așteptare”, mănâncă conștient, fără vinovăție. Dacă nu, felicitări, tocmai ai exersat pauza conștientă, cheia autoreglării poftelor și emoțiilor.
Așteptarea este o formă de grijă față de tine. Este acel spațiul unde poți asculta semnalele corpului, emoțiile și nevoile reale. Așa că data viitoare când simți că te grăbești spre frigider, oprește-te și așteaptă. Între foame și poftă, inițiază o conversație. O meriți, pentru că vorbește despre tine.
Tu când ai avut ultima dată răbdare să-ți asculți corpul înainte să-l hrănești?
Cum arată pentru tine o „pauză conștientă”?
